Reţeta: un monstru sacru al teatrului românesc, o actriţă încă tânără prin vârstă, dar de nepreţuit ca valoare, o piesă bună şi un maestru precum regizor. În ordinea enumerată mai sus: Florin Piersic şi Emilia Popescu in piesa “Străini în noapte” de Eric Assous, avându-l ca “maestru de ceremonii” pe marele Radu Beligan.
Am deschis calculatorul de îndată ce am ajuns acasă de la teatru şi acum stau blocată în faţa monitorului, neştiind cu ce să încep de fapt.
Aş putea să încep cu faptul că biletul a fost în posesia mea cu o lună înainte de data fixată pentru spectacol- ca să înţelegeţi cât de nerabdătoare eram. Luna respectivă a trecut destul de greu, dar iată-ma în faţa Casei de Cultură, aşteptând, cu o ţigară care ardea de la sine între degetele mele. Se face şi ora de intrat în sală. Ca un fan înfocat al teatrului, mi-am luat bilet pe mijlocul rândului doi, negândindu-mă câtă lume voi deranja ca să îmi fac loc până la scaunul meu. Dar, dragii mei, acele câteva secunde de penibilitate în care toată lumea se ridica ca să îmi facă mie loc au fost şterse din momentul în care Florin Piersic a intrat în scenă. Îl ştiam de la televizor- cine nu îl ştie- dar, sticla televizorului opreşte cea mai bună parte a prezenţei lui, motiv pentru care probabil am trăit un sentiment indescriptibil în momentul în care m-am trezit faţă în faţă cu el. Ne-a ţinut un “scurt”(in varianta Piersic) moment introductiv, apoi luminile s-au stins şi a început piesa.
La început erau cei doi. Ea-o fetişoară prostuţă agăţată într-un bar, el un mascul trecut de tinereţi, dar care incă îşi mai încerca talentul de cuceritor. Scene amuzante, sala aplaudă. Apoi, fetişoara prostuţă se transformă într-o prostituată de lux. El nu se lasă mai prejos şi îşi exersează talentul persuasiv şi “donjuanismul” pentru a scăpa fără să plătească. Fetişoara prostuţa a dispărut însă cu totul şi noul personaj care i-a luat locul îşi joacă la fel de bine rolul ca şi cel dinaintea sa. El îi dă banii până la urmă. Ea îi râde în nas şi îi ţine o predică despre moralitate. Moment în care, prostituata se transformă într-un jurnalist de investigaţie care se documenta despre metodele de agăţat ale bărbaţilor însuraţi. El pare bulversat de seria de transformări ale ei, dar orgoliul masculin nu-l îndeamnă spre resemnare ci spre furie şi în înverşunarea sa uită motivul pentru care adusese la început fata în casă şi o lasă să plece.
Oră târzie, autobuzele nu circulă, ea se întoarce. El ameţit de băutură se întinde pe canapea. Luminile se sting pe scena şi actul 1 se încheie. Sala răcneşte cu aplauze parcă mai puternice decât la fiecare scenă amuzantă de până acum.
Dar luminile se aprind mai repede decât ne-am fi aşteptat şi iată-l pe el întins pe canapea. Se trezeşte şi nu pare să-şi amintească chiar totul. Intră ea - în halat roşu, foarte comodă. Pare să joace acelaşi rol de jurnalistă, dar de fapt personjul este într-o uşoară tranziţie. Ea îi zice ca s-au culcat împreună, el nu-şi aminteşte nimic. Ea, jignită în amorul propriu îşi arată şi cea din urmă mască, cea de „trimisă a soţiei”. Dar soţia i-a zis să nu meargă până în pat, şi cum totuşi s-a întâmplat...ce urmează să-i zică? Ar putea să-i zică că nu s-a întâmplat nimic, dar înregistrarea din bar nu i-ar permite să creadă lucrul acesta. El vine cu ideea salvatoare: să facă o altă înregistrare, care să îi demonstreze soţiei că el îi este fidel. Ea îi mărturiseşte că de fapt nu s-au culcat împreună. Urmează momentul în care cei doi fac o altă înregistrare, pare cea mai amuzantă scena din întregul spectacol, lucru ce este probabil augmentat şi de dramatismul momentului în care cade şi ultima mască de pe chipul ei. Adevărata identitate este uşor previzibilă, dar nu sigură. Ea este de fapt fiica lui de care nu ştia nimic, cea care crezuse că nu s-a născut niciodată. Astfel că ea în timp ce îşi dădea jos măştile, încerca să îşi recucerească tatăl prin diferite femei, dacă nu printr-o singură fiică. Ea ţipa: „Tată!”. El o îmbrăţişează, luminile se sting, sala izbucneşte în aplauze şi eu rămân inmărmurită pe scaun, încă rumegând micile trăiri transmise de personaje. Deşi mai bine de trei sferturi din piesa a fost presărată cu scene amuzante, ultimul moment îţi rămâne impregnat mult mai adânc şi te trimite la o scurtă retrospectivă.
M-am ridicat şi pentru cel puţin patru minute nu m-am oprit din alpaudat.
Emilia Popescu a fost genială, deşi s-au remarcat mici momente în care ar fi vrut să respire o gură de aer curat dintr-un alt personaj-dar ar fi putut la fel de bine să contribuie la umorul piesei. Rolul nu este deloc uşor, iar trecerile de la o stare la alta, de la inocenţă la vulgarism, de la falsitate la sinceritate, s-au făcut fără ca personajele să se întrepătrundă, fără să se regăsească nimic din una în cealaltă, creând totodată un personaj nou.
O piesă puternică, jucată cu profesionalism de mare clasă, care nu trebuie ratată pentru nimic în lume ci revazută cu orice preţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu