Sotia calatorului in timp-Audrey Niffenegger

Când rătăceşti prin librării în căutare de o carte extraordinară care să te rupă din rutină, inspectezi „potenţialii suspecţi” după anumite criterii personale. Eu mă uit întâi la autor, apoi la titlu, apoi citesc scurta recenzie de pe ultima copertă. De Audrey Niffenegger nu mai auzisem până atunci, titlul însă „Soţia Călătorului În Timp” m-a determinat să arunc o privire mai atentă, dat fiind că sunt o oarecare fană a romanelor SF, apoi am citit recenzia de pe spatele cărţii. Ce a urmat, este probabil previzibil, portofelul meu s-a golit automat şi o faţa zâmbitoare ca o lună plină a ieşit voioasă din librărie. Nu ştiu sigur cine a scris recenzia respectivă, probabil cei de la editura Tritonic, unde a apărut cartea, dar nu mă pot abţine să nu o copiez şi evident să o completez cu nişte mici detalii.

„<>

Când Henry a cunoscut-o pe Clare, ea avea şase ani, iar el avea treizeci si unu. Pare ciudat, dar nu e, pentru că Henry este unul dintre primii oameni diagnosticaţi cu crono-afecţiuni: din când în când ceasul lui genetic se resetează şi el se trezeşte aruncat în viitorul sau în trecutul său. Cu aceasta au a se confrunta cei doi eroi ai romanului, un bibliotecar şi o studentă la arte, cu aceasta are de luptat dragostea lor.”

Da, „Soţia călătorului în timp” este unul dintre cele mai bune romane de dragoste publicate în ultima vreme, dar nu este doar atât, pe măsură ce parcurgi textul, cuvintele incep să vină de la sine, nu prin previzibilitate lor ci prin faptul că ţi s-a făcut şi ţie loc între paginile romanului. Atât felul în care autoarea a ales să expună povestea şi anume sub forma unui jurnal comun celor doi protagonişti-prezentând în repetate rânduri o anumită scenă din două viziuni diferite(ceea ce aduce aminte de Colecţionarul lui John Fowles) dar şi haosul cronologic la care e supus cititorul, creează în mintea acestuia un spaţiu special doar pentru acest roman.

Henry DeTamble, un anagajat al Bibliotecii Newberry din Chicago, suferă de aceasta crono-afecţiune care face ca, din când în când, el să dispară din timpul lui şi să apară in alt timp.Acum, cine nu şi-ar dori o astfel de afecţiune, fie ea şi a creierului? Una din problemele cu care se confruntă Henry este că nu îşi poate controla salturile în timp, astfel că prezenţa sa în cele mai importante momente din viaţă sunt lăsate în voia liberului arbitru. Următoarea problemă este constituită de faptul că după fiecare salt se trezeşte gol şi înfometat şi este nevoit să înveţe tot felul de şiretlicuri de la sinele său mai vârstnic. Clare, cea care îi devine soţie, devine o adevărata Penelopă contemporană, mereu în aşteptarea unui „Ulise” indiferent la ce vârstă îşi va face apariţia. Între cei doi se dezvoltă o relaţie pe cât de complex pe atât de ciudată, extraordinar de bine exploatată de autoare, care din cauza tehnicii folosite,pare că se retrage cu totul din acţiune lăsându-şi locul liber pentru câte un nou spectator. Iubirea si prietenia devin sentimente mult mai profunde fiind puse la incercari dincolo de normalitate. Ceea ce dă farmec acestui roman este tăria personajelor de a crede că sunt meniţi unul altuia, că dragostea lor este mai presus de orice fel de limitări chiar şi dincolo de moarte, şi...aşa este.

Zona Moarta- Stephen King

„Zona Moartă” este un alt thriller plin de tensiune si neprevăzut conceput după tiparul lui Stephen King.Formula cu ajutorul căreia King îşi proiectează majoritatea romanelor: un personaj obişnuit, care până şi prin numele lui-John Smith(fără iniţială de mijloc) se încadrează în modelul oamenilor obişnuiţi, înconjurat de viaţa sa obişnuită-prezentată în mai mult de un sfert din carte.Dar nu ar fi Stephen King dacă destinul protagonistului nu ar lua o întorsătură bruscă şi nu s-ar transforma peste noapte(mă rog, după aproape cinci ani de comă profundă) măcar într-un deţinător de puteri metapsihice. Aceste noi puteri ale lui John, mai exact abilitatea de a vedea în viitor, generează o serie de aventuri nedorite pentru personajul nostru, dar pe care reuşeşte să le ducă la un destul de bun sfârşit. Unul din lucrurile care ne indeamnă să ne gândim un pic mai departe de graniţele conturate de coperţi este întrebarea pe care Smith o adresează unor perosnaje: “Dacă ai avea posibilitatea să te întorci în trecut, l-ai asasina pe Hitler? Te-ai face responsabil un alt destin pentru lume?” Întrebarea îşi găseşte rostul în momentul în care te afli în trecutul unui viitor sumbru pentru umanitate, dar nimeni în afară de tine nu ştie acest lucru şi trebuie să găseştia o cale de a rezolva problema.

În timp ce personajul e în profunda comă de cinci ani, autorul oferă o imagine a evenimentelor sociale şi mai ales politice pe care protagonistul le-a pierdut, reuşind să contureze astfel o istorie a Americii de la începutul anilor `70. Acest lucru şi o timidă poveste de dragoste creează un roman complex, nu doar un thriller comercial.

Ecranizările nu au avut o rezonanţă remarcabilă, însă este de remarcat prestaţia lui Christopher Walken în rolul lui John Smith din anul 1983, laureat de altfel de Academy Of Science Fiction, Fantasy and Horror Films, USA cu distincţia de cel mai bun actor în anul 1984.

Straini in noapte

Reţeta: un monstru sacru al teatrului românesc, o actriţă încă tânără prin vârstă, dar de nepreţuit ca valoare, o piesă bună şi un maestru precum regizor. În ordinea enumerată mai sus: Florin Piersic şi Emilia Popescu in piesa “Străini în noapte” de Eric Assous, avându-l ca “maestru de ceremonii” pe marele Radu Beligan.

Am deschis calculatorul de îndată ce am ajuns acasă de la teatru şi acum stau blocată în faţa monitorului, neştiind cu ce să încep de fapt.

Aş putea să încep cu faptul că biletul a fost în posesia mea cu o lună înainte de data fixată pentru spectacol- ca să înţelegeţi cât de nerabdătoare eram. Luna respectivă a trecut destul de greu, dar iată-ma în faţa Casei de Cultură, aşteptând, cu o ţigară care ardea de la sine între degetele mele. Se face şi ora de intrat în sală. Ca un fan înfocat al teatrului, mi-am luat bilet pe mijlocul rândului doi, negândindu-mă câtă lume voi deranja ca să îmi fac loc până la scaunul meu. Dar, dragii mei, acele câteva secunde de penibilitate în care toată lumea se ridica ca să îmi facă mie loc au fost şterse din momentul în care Florin Piersic a intrat în scenă. Îl ştiam de la televizor- cine nu îl ştie- dar, sticla televizorului opreşte cea mai bună parte a prezenţei lui, motiv pentru care probabil am trăit un sentiment indescriptibil în momentul în care m-am trezit faţă în faţă cu el. Ne-a ţinut un “scurt”(in varianta Piersic) moment introductiv, apoi luminile s-au stins şi a început piesa.

La început erau cei doi. Ea-o fetişoară prostuţă agăţată într-un bar, el un mascul trecut de tinereţi, dar care incă îşi mai încerca talentul de cuceritor. Scene amuzante, sala aplaudă. Apoi, fetişoara prostuţă se transformă într-o prostituată de lux. El nu se lasă mai prejos şi îşi exersează talentul persuasiv şi “donjuanismul” pentru a scăpa fără să plătească. Fetişoara prostuţa a dispărut însă cu totul şi noul personaj care i-a luat locul îşi joacă la fel de bine rolul ca şi cel dinaintea sa. El îi dă banii până la urmă. Ea îi râde în nas şi îi ţine o predică despre moralitate. Moment în care, prostituata se transformă într-un jurnalist de investigaţie care se documenta despre metodele de agăţat ale bărbaţilor însuraţi. El pare bulversat de seria de transformări ale ei, dar orgoliul masculin nu-l îndeamnă spre resemnare ci spre furie şi în înverşunarea sa uită motivul pentru care adusese la început fata în casă şi o lasă să plece.

Oră târzie, autobuzele nu circulă, ea se întoarce. El ameţit de băutură se întinde pe canapea. Luminile se sting pe scena şi actul 1 se încheie. Sala răcneşte cu aplauze parcă mai puternice decât la fiecare scenă amuzantă de până acum.

Dar luminile se aprind mai repede decât ne-am fi aşteptat şi iată-l pe el întins pe canapea. Se trezeşte şi nu pare să-şi amintească chiar totul. Intră ea - în halat roşu, foarte comodă. Pare să joace acelaşi rol de jurnalistă, dar de fapt personjul este într-o uşoară tranziţie. Ea îi zice ca s-au culcat împreună, el nu-şi aminteşte nimic. Ea, jignită în amorul propriu îşi arată şi cea din urmă mască, cea de „trimisă a soţiei”. Dar soţia i-a zis să nu meargă până în pat, şi cum totuşi s-a întâmplat...ce urmează să-i zică? Ar putea să-i zică că nu s-a întâmplat nimic, dar înregistrarea din bar nu i-ar permite să creadă lucrul acesta. El vine cu ideea salvatoare: să facă o altă înregistrare, care să îi demonstreze soţiei că el îi este fidel. Ea îi mărturiseşte că de fapt nu s-au culcat împreună. Urmează momentul în care cei doi fac o altă înregistrare, pare cea mai amuzantă scena din întregul spectacol, lucru ce este probabil augmentat şi de dramatismul momentului în care cade şi ultima mască de pe chipul ei. Adevărata identitate este uşor previzibilă, dar nu sigură. Ea este de fapt fiica lui de care nu ştia nimic, cea care crezuse că nu s-a născut niciodată. Astfel că ea în timp ce îşi dădea jos măştile, încerca să îşi recucerească tatăl prin diferite femei, dacă nu printr-o singură fiică. Ea ţipa: „Tată!”. El o îmbrăţişează, luminile se sting, sala izbucneşte în aplauze şi eu rămân inmărmurită pe scaun, încă rumegând micile trăiri transmise de personaje. Deşi mai bine de trei sferturi din piesa a fost presărată cu scene amuzante, ultimul moment îţi rămâne impregnat mult mai adânc şi te trimite la o scurtă retrospectivă.

M-am ridicat şi pentru cel puţin patru minute nu m-am oprit din alpaudat.

Emilia Popescu a fost genială, deşi s-au remarcat mici momente în care ar fi vrut să respire o gură de aer curat dintr-un alt personaj-dar ar fi putut la fel de bine să contribuie la umorul piesei. Rolul nu este deloc uşor, iar trecerile de la o stare la alta, de la inocenţă la vulgarism, de la falsitate la sinceritate, s-au făcut fără ca personajele să se întrepătrundă, fără să se regăsească nimic din una în cealaltă, creând totodată un personaj nou.

O piesă puternică, jucată cu profesionalism de mare clasă, care nu trebuie ratată pentru nimic în lume ci revazută cu orice preţ.